SFINTII PARINTI INDRUMATORI PE CALEA ORTODOXIEI

Rugaciunea este atmosfera in care traieste credinciosul. Pentru viata noua este tot atat de necesara ca aerul pentru trup, caci nu exista viata pentru Dumnezeu fara rugaciune. In odaita noastra singuri cu Dumnezeu, trasformam in viata revelatia Tatalui; acolo primim cuvantul potrivit pentru sufletul nostru. Prin rugaciune vom dobandi mai dinainte piatra alba pe care sta scris numele cel nou, nestiut de nimeni altul decat de cel care-l primeste.
Cu cata putere putem intampina zarva zilei, daca in zorii zilei ei am stat ascunsi in prezenta lui Dumnezeu si am mancat din mana ascunsa? Aceasta este cu adevarat hrana zilnica a sufletului nostru. De aceea suntem chemati ca in fiecare zi sa fim aproape de Dumnezeu, sa nu ne gandim decat la iubirea si slava Lui. Daca nu vom neglija momentele noastre de rugaciune, vom putea aduce prezenta lui Dumnezeu in noi, pe care, apoi, o vom intretine ca pe o flacara, prin participarea regulata la Sfanta Liturghie. Fara Liturghie nimeni nu se poate mantui.
Cele mai mari greseli din viata noastra pot fi cauzate de neglijenta rugaciunii. Delasarea in aceasta privinta favorizeaza intrarea raului de afara, care, prin omul nostru cel vechi, nerastignit, ar face dezastru in viata noastra daca harul nemarginit nu ar interveni.Nici ravna, nici faptele cele mai mari nu pot sa recupereze ceea ce am pierdut nerugandu-ne in odaita. Ravna fara rugaciune este o respingere a harului Lui aratat prin lucrarea Duhului, astfel ca toate faptele noastre, oricat de mari ar fi, fara rugaciune sunt o lucrare a firii noastre.
Un crestin adevarat trebuie sa se roage personal si particular in secret, singur dincolo de usi inchise, nu doar in camera lui, ci in camara inimii, precum invata sfintii
In noi insine trebuie sa-L rugam pe Dumnezeu pentru cele de care avem nevoie, trebuie sa-I multumim pentru ce avem, trebuie sa-L laudam pentru sfintenia Sa si pentru mila si iubirea Sa delicate. Se cade chiar sa plangem si sa ne tanguim inaintea Lui pentru insuccesele noastre, confuziile si durerile noastre, cerand lumina in intuneric si mangaiere in suferinta.
E necesar sa imprimam pe Dumnezeu in sufletele noastre prin rugaciunea neincetata, sa ne familiarizam cu El si Sfintii Lui, pentru ca in ziua iesirii sufletului si la Judecata obsteasca sa fim atrasi spre El ca de un magnet puternic. Pururea aducerea- aminte de Dumnezeu este o indatorire de evlavie a crestinilor, caci, pentru un suflet iubitor de Dumnezeu, dorinta de al pomeni mereu nu are sat.
Precum se stie in timpul rugaciunii, parca se indesesc stolurile de ganduri. Aceasta se face si din ingaduinta lui Dumnezeu, ca noi sa staruim si mai mult in rugaciune si sa nu ne bizuim pe propiile noastre puteri, dar si din reaua noastra obisnuinta. E firesc sa zboare ganduri multe pe bolta mintii noastre; chiar sa se opreasca pe ramurile gandirii. Dar de noi depinde sa le alungam cu si mai multa chemare a lui Dumnezeu si sa nu le lasam sa-si faca cuib in ramuri.
Cand facem rugaciunea particulara in public, este necesar sa avem toata grija ca cei din jur sa nu simta ca ne rugam, deoarece in felul acesta pierdem orice rasplata. Sa intram in camara sufletului nostru si sa ne rugam Tatalui in ascuns. Cand ne rugam in particular acasa, de unul singur, putem sa manifestam semnele vizibile necesare, ca: rostirea in soapta, inchinarea, metaniile. Iar daca suntem in cadrul familiei, presupunand pe toti dornici de rugaciune, este bine sa se faca rugaciunea de seara sau de dimineata impreuna cu toti membrii casei.
(Cuvantari duhovnicesti, Episcop Irineu Pop-Bistriteanul)

TROPARUL ACOPERAMANTULUI
Asculta mai multe audio Diverse

Avand in vedere fiinta rugaciunii si importanta ei din punct de vedere moral, rugaciunea in intregul ei, este un inalt privilegiu dat omului. Daca este ceva deosebit de a sta de vorba cu o persoana din inalta patura sociala, cu atat mai mult este un fapt deosebit de inaltator, privilegiul de a sta de vorba cu Insusi Dumnezeu.
Viata omului este legata de oxigen. Acest fapt este valabil intru totul in domeniul rugaciunii, care, inainte de toate, este respiratie duhovniceasca. Fara rugaciune, sufletul se ofileste si tanjeste de moarte. Rugaciunea este mijlocul prin care omul coopereaza la propia mantuire, caci ea mijloceste obtinerea de roade spirituale imbelsugate. Prin rugaciune ne inchinam lui recunoastem ca unicul sprijin de la care asteptam obtinerea darurilor duhovnicesti si mantuirea noastra. Prin rugaciune se purifica gandurile noastre. Aceasta ne-o spune Sfantul Ioan Scararul: “cand ti se intuneca sufletul de ganduri necurate, biruieste-I pe potrivnici cu numele lui Iisus, chemandu-l cat mai des.O arma mai puternica nu vei gasi nici in cer, nici pe pamant”
Sfantul Grigorie Sinaitul invata: “ Sa stii ca nimeni nu poate sa-si tina mintea in frau prin propiile sale puteri si, de aceea, cand ne napastuiesc gandurile necurate, cheama numele lui Iisus, cat mai des si mai de multe ori si atunci gandurile se vor linisti de la sine.”

Rugaciunea deasa are placute roade duhovnicesti si aduce mantuirea. Un om care s-a rugat fara reusita si fara evlavie a obtinut prin aceasta rugaciune intelepciune si o dorinta de pocainta. O fata care iubea petrecerile s-a rugat reveninde acasa si aceasta rugaciune i-a aratat calea vietii folositoare si ascultarii de invatatura lui Hristos.

Rugaciunea ne curata de pacat si ne lipeste de Hristos” caci Cel ce este in voi este mai mare decat cel ce este in lume” (Ioan 4,4) spune Sfanta Scriptura. Iar Sfantul Ioan Carpatinul invata ca daca nu ai darul stapanirii de sine, sa nu te necajesti, dar sa stii ca Dumnezeu iti cere sa fii sarguincios in rugaciune si rugaciunea te va mantui.

Rugaciunea da curaj in incercari si scapa de necazuri. Sa ne aducem aminte de Sfantul Petru care avea putina credinta si se afunda in apa, de Sfantul Pavel care se ruga in inchisoare; de tanara care a fost scapata de relele intentii ale unui soldat prin rugaciune; si de cate alte cazuri asemanatoare care ilustreaza puterea, taria, universalitatea Rugaciunii cu numele Iisus.

Rugaciunea facuta staruitor ne va pune in dialog cu Tatal ceresc si va limpezi totul si ne va invata. Aduti aminte de cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur si Marcu Ascetul despre puterea rugaciunii. Primul spune ca rugaciunea, adusa chiar de noi care suntem plini de pacate, ne curata de toate acestea indata. Al doilea zice” A te ruga intr-un fel oarecare este in puterea noastra, dar a te ruga cu curatie este un dar al harului”. Adu deci lui Dumnezeu ceea ce este in puterea ta de a aduce jertfa. Adu-I Lui la inceput numai cantitatea care este in puterea ta si Dumnezeu va revarsa puterea Sa in slabiciunea ta.

CONDACUL SFINTILOR ARHANGHELI
Asculta mai multe audio Diverse

Rugaciunea este inseparabila de sufletul crestin si ii este acestuia indispensabila ca si viata insasi, intrucat “o viata fara rugaciune este o viata care ignora una din dimensiunile existentiale ale existentei. Este o viata plata, fara profunzime, o viata cu 2 dimensiuni: numai spatiul si timpul. Este o viata care este satisfacuta vizibil, de aproapele nostru fizic, insa, de aproapele nostru in care nu descoperim imensitatea si maretia destinului sau. Valoarea rugaciunii consta in a descoperi, a afirma si a trai faptul ca totul are o dimensiune de vesnicie, o dimensiune de imensitate”( Mitropolitul Antonie Bloom, Rugaciunea si viata)

“Dintre toate apropierile de Dumnezeu, rugaciunea este cea mai buna si nu in ultima instanta este singurul mijloc autentic in acest scop. In actul rugaciunii, mintea omeneasca isi gaseste expresia ei cea mai nobila. Starea mentala a unui om de stiinta angajat in cercetare, a artistului ce creeaza opere de arta, a ganditorului cufundat in filosofie nu poate fi comparata cu cea a omului de rugaciune ajuns in fata cu Dumnezeul Cel Viu. Orice gen de activitate mintala cere mai putina incordare decat rugaciunea. Putem fi in stare sa lucram 10-12 ore, dar sunt suficiente numai cateva clipe de rugaciune si, iata, suntem deja epuizati. Rugaciunea poate implini toate lucrurile. Chiar daca suntem lipsiti de daruri naturale, oricare dintre noi poate sa obtina si obtine prin rugaciune daruri suprafiresti”(Arhim. Sofronie)

Evagrie Monahul, considera acest “mestesug duhovnicesc” a fi cea mai inalta lucrare a mintii, folosirea acesteia la modul culminant si propiu. Nici unul dintre actele omenesti de slujire a lumii si umanitatii, fie ele oricat de inalte, nu depasesc, in plan spiritual, valoarea rugaciunii. O rugaciune sincera si smerita, pornita dintr-o inima curata si “franta”, le depaseste pe toate acestea.
In stare de rugaciune, omul isi decopera vocatia sa initiala, pe care a tagaduit-o prin actul caderii in pacat, aceea de “cununa” si “rege” al creatiei. Prin rugaciune el se arata a fi fost creat dupa chipul Creatorului si prin rugaciune se descopera a fi neobosit pelerin prin lumea aceasta si prin valurile atat de tulburi si tulburatoare ale maririi acestei vieti, un strain lumii si un calator in cautarea asemanriii cu Parintele sau.

Acelasi scriitor duhovnicesc-EVAGRIE- da o frumoasa definitie teologiei si teologului, considerand-o pe cea dintai rugaciunea adevarata, iar pe teolog un rugator prin excelenta “Daca esi un teolog, roaga-te cu adevarat; si daca te rogi cu adevarat, esti teolog. “

Teologia asadar, nu este o vorbire despre Dumnezeu… teologia este rugaciune, adica este vorbirea cu El, cu Parintele nostru Cel ceresc, este convorbire cu Tatal nostru din ceruri.
Fiind cea mai inalta lucrare a mintii, ea este insa si cea mai incercata, rezistenta si cresterea noastra duhovniceasca fiind o expresie a curatiei noastre morale si a urcusului duhovnicesc.
Si din acest punct de vedere, s-ar parea ca ispita e cea mai mare in legatura cu lucrarea bineplacuta lui Dumnezeu a rugaciunii o constituie, in lumea contemporana, ignorarea ei, absenta acesteia.
Avand la indemana surogate de viata, omul zilelor noastre se complace adeseori in gustarea si infruptarea din acestea, nemaicunoscand adevaratele si inaltele ei forme- cele spirituale. El se roaga putin si de circumstanata, doar atunci cand experientile vietii, prin puterea lor de presiune, il sensibilizeaza si il fac sa ceara mai cald si cu mai multa insistenta ajutorul lui Dumnezeu.
Cei mai multi dintre semenii nostri se roaga putin si la nevoie si de aceea rugaciunea lor nu are putrerea de a muta muntii. Multi dintre noi nu stim cum sa ne rugam, cand o facem, pentru ce sa o facem si ce sa cerem. Asteptam un raspuns mecanic dar miraculos, la o strigare adeseori disperata, dar facuta si mai mecanic, fara o implicare deplina a fiintei noastre, fara a discerne totdeauna valoarea duhovniceasca a celor cerute. Fiind lipsiti de o disciplina sau de un program duhovnicesc foarte clar, de aceea nici raspunsul nu este totdeauna cel strigat.

Multi dintre noi chiar si in putinile si scurtele momente cand ne rugam, nustim sa cerem ce este de folos spre cresterea noastra duhovniceasca, fie ca este vorba de cereri materiale sau spirituale; nu stim cum sa cerem- cu credinta tare si cu viata curata, iar cand am primit ajutorul dumnezeiesc, uitam asemenea celor noua leprosi, sa fim recunoscatori pentru cele primite si risipim acesti talanti, aceste, daruri, pe care cu dragoste ni le-a oferit Daruitorul.
Cand nu obtinem cele sperate, nu vedem aceasta ca un efect datorat unor cauze personale legate de nevrednicia noastra, nici nu incercam sa ne dam seama de ipitele si caderile de care ne-a ferit Dumnezeu, privandu-ne de bunurile cerute, ci ne revoltam impotriva Lui, Il consideram surd fata de problemele noastre atat de presante sau chiar Il negam.
Daca nu ne aude si nu ne implineste cererile asa cum dorim noi, consideram ca nu ne iubeste sau nici macar nu este.
Toate aceste realitati si situatii confirma lipsa de preocupare fata de cele duhovnicesti si mantuitoare a multora dintre noi, insensibilitatea si indiferenta noastra duhovniceasca; necunoasterea rugaciunii, uitarea si ignorarea acestei lucrari aducatoare de fericire vesnica.
Lucrarea rugaciunii este intr-adevar una dificila si putini sunt cei care au dobandit-o in mod desavarsit. Ea are mai multe etape, care pot fi reduse la doua:
1.- rugaciunea celui abia incepator in viata duhovniceasca,
2.-rugaciunea celui ce s-a izbavit de aceasta apatie spirituala si ajutat de harul dumnezeiesc tinde spre culmile senine ale vietuirii crestine

Ce-I incepatori in aceasta arta mantuitoare simt mai ales efortul si osteneala, dorinta si nevointa, ispita si slabiciunea firii omenesti. Daca nu au vointa ferma, se multrumesc si isi cauta odihna in cele ale lumii acesteia, ispititoare si amagitoare.
Daca insa staruie in lucraraea ei, pe masura ce rugaciunea se inmulteste si se interiorizeaza, pe masura curatirii si desavarsirii ei, contemplativul simte nevoia fiintala de dialog cu Dumnezeu, intelege cuvintele Sfintilor Parinti potrivit carora rugaciunea este hrana si respiratia sufletului, mult mai necesara decat aerul pe care il respiram. Acesta se nevoeste sa inmulteasca si s-a inalte neincetat rugaciunea sa. Simte ca o zi in care nu a “imbunatatit” canonul de rugaciune, catusi de putin, este o zi cu adevarat pierdurta pentru suflet, pentru mantuire pentru Dumnezeu.
Aceasta “sete duhovniceasca” si crestere in acest fel frumos de viata nu intarzie sa arate roade minunate, culminand, la persoanele alese, cu roade ale harului ce sunt darurile duhovnicesti deosebite: al intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al puterii, al cunostintei, al bunei credinte si al temerii de Dumnezeu, darul rugaciunii curate, cu lacrimi si neincetate, vederea luminii dumnezeiesti necreate, rapirea sau extazul.
Cuvintele de aici nu izvorasc tocmai din experienta, dar cauata sa o afle. Iar calea cea mai sigura si mai scurta este cea a adevaratilor ei practicanti_Parintii veghetori si rugatori. Ale lor cuvinte am incercat sa le punem in valoare, cu speranta ca vor constitui un indemn pentru noi toti, spe urmare si faptuire.
Intr-o vreme in care multi dintre semenii nostri cauta sa experimenteze tehnici si metode noi, straine manifestarilor spirituale si religioase autentic crestine, cu falsa impresie de a fi descoperit adevarata cale si adevarata viata, cuvintele de Dumnezeu inspirate ale Sfintilor Parinti au cu adevarat puterea dumnezeiasca, minunata, de a conduce pe lucratorii lor pe adevarata Cale spre desavarsire, spre unirea cu Adevarul Suprem si spre dobandirea vietii vesnice.

PREOT IOAN C. TESU

RAIUL RUGACIUNII

Sfântul Sava s-a născut pe la anul 334 într-un sat din zona Buzăului, nu departe de râul Mousaios (Buzăul de astăzi). Cei ce l-au cunoscut spun că încă din copilărie s-a arătat râvnitor în credinţa creştină, aceasta probabil datorită şi faptului că părinţii săi erau creştini. Totodată se menţionează in asa numita “Scrisoare a bisericii lui Dumnzeu din Gotia catre biserica lui Dumnzeu din Capodocia si catre comunitatile de pretutindeni ale Bisericii  universale” faptul că era “drept in credinta, cucernic, gata catre toata ascultarea cea cu dreptate ; bland, neiscusit in cuvant, nu insa in cunostinta; aparator al adevarului fata de toti, in mod pasnic, facand sa taca pe idolatri, dar nu cu mandrie, ci purtandu-se dupa cum se cuvine celor smeriti; linistit si cumpanit la vorba, foarte silitor spre orice lucru bun. Canta psalmi in biserica, ingrijindu-se foarte mult de aceasta; nu se ingrijea de bani, nici de avere decat de numai ce avea trebuinta; era cumpatat, infranat in toate, traind in feciorie, retras, postea cu asprime, staruia cu grija in rugaciuni si cucerea pe toti printr-o purtare frumoasa; isi implinea datoriile si nu se ingrijea de cele nefolositoare; avea o credinta cu totul curata, lucratoare prin iubire, incat nu pregeta niciodata sa vorbeasca cu indrazneala in Domnul….”
Îndrumătorul său duhovnicesc era preotul Sansalas, din satul respectiv. În acelaşi timp, evlaviosul Sava era apropiat sufleteşte şi de preotul Gutticas, care păstorea într-o cetate apropiată. Prin aceşti slujitori şi prin legătura neîntreruptă cu poporul dreptcredincios, prin post şi rugăciune, tânărul Sava şi-a sporit evlavia, blândeţea, smerenia, iubirea de adevăr şi statornicia în credinţa ortodoxă. Pe la mijlocul veacului al treilea, pe pamantul Romaniei de azi- locuit pe atunci de daco-roamani-, s-au asezat treptat triburi de goti, prima populatie migratoare care a ajuns la noi. Mai tarziu prin secolul al IV-lea, gotii s-au indreptat spre apusul Europei. Unii dintrei ei cunoscusera invatatura crestina inca inaintea asezarii lor printre daco-romani, pe cand se gaseau in teritoriile din nordul Marii Negre.In secolul al IV-lea, gotii de la noi aveau propiul lor episcop, pe Ulfia, un om invatat, care a facut misiune printre ei peste 40 de ani. El a predicat in teritoriile nord-dunarene in limbile latina, greaca si gotica, a creat un alfabet pentru ei si a tradus aproape toata Biblia in limba gotica. Activitatea lui a fost tulburata, nu peste mult timp, de o prigoana dezlantuita impotriva gotilor crestini de catre conducatorul lor Aorich. De aceea Ulfila a fost nevoit sa se refugieze.O noua persecutie impotriva crestinilor din nordul Dunarii a dezlantuit regele got Athanaric prin anii 370-372
…
Cand carmuitorii goti au pornit prigoana impotriva crestinilor, silindu-l sa manance din cele jertfite idolilor, Sava a respins acest lucru, fapt ce i-a determinat pe pagani sa-l alunge din sat.
Datorita altei prigoane impotriva crestinilor, unii dintre ei, au fost siliti sa se refugieze in dreapta Dunarii, in Dobrogea de azi. Intre cei care au plecat se numara si preotul satului , Sansala. Sfantul Sava s-a indreptat spre alt oras. Pe drum insa I s-a arat “un barbat foarte mare si stralucitor la infatisare” care i-a poruncit sa se intoarca la preotul Sansala. Sava nu s-a supus poruncii, ci a mers mai departe.O zapada puternica, i-a troienit drumul, incat n-a mai putut inainta. Intelegand ca aceasta este voia lui Dumnezeu, s-a reintors acasa. Aici l-a gasit si pe preotul Sansala revenit pe ascuns la pastoritii sai. Astfel au praznuit Pastile.
Dar in a treia noapte dupa luminatul praznic, a intrat in sat Atharid impreuna cu “o ceata de talhari nelegiuiti”. Au prins pe preot pe care l-au legat, iar pe Sava “ smulgandu-l dezbracat din pat l-au pus in lanturi; pe preot l-au asezat intr-un car, iar pe Sava, gol cum se nascuse, l-au dus prin vai cu paduri, carora le dadusera foc de curand, alungandu-l si lovindu-l cu nuiele si bice, purtandu-se crud si fara mila”.Facandu-se ziua, prigonitorii au vazut ca pe trupul lui numai era nici o rana. Atunci in inversunarea lor, “luand o osie de car si punand-o pe umerii lui, i-au lungit mainile, intinzandu-le pana la capetele osiei; la fel intizandu-i picioarele pe o alta osie, l-au legat. Apoi arucandu-l, si facandu-l sa zaca pe spate, n-au incetat sa-l chinuie aproape toata noaptea”. Dupa ce au adormit chinuitorii, o femeie l-a dezlegat. Afland de aceasta , Atharid, “a poruncit sa- i se lege mainile si sa fie spanzurat de grinda casei”.Dupa putina vreme, au venit din nou trimisii lui Atharid cu mancaruri jertfite idolilor. Preotul Sansala si Sava nu numai ca au respins indemnul lui de a manca din cele jertfite, ci au rostit  si cuvinte de ocara fata de Atharid. In fata acestui raspuns, Atharid a poruncit ca Sfantul Sava sa fie inecat in raul Buzau. Desi unii prigonitori vroiau sa-l scape in ascuns, el le-a cerut sa implineacsa cele ce li s-a poruncit, zicea el “iata, in fata stau in slava cei ce au venit sa ma primeasca”, adica ingerii. “Atunci –spune Scrisoarea l-au coborat in apa, in timp ce el multumea si-L preamarea  pe Dumnezeu. Si aruncandu-l si punandu-i un lemn de gat, l-au impins in adanc”. Si astfel s-a petrecut trecerea lui din aceasta viata la 12 aprilie 372 la numai 38 de ani.La scurt timp dupa patimirea lui, s-a raspandit vestea despre acest nou martir, ajungand pana la Sfantul Vasile  cel Mare. Asa se face ca prin anii 373-374, Sfantul Vasile a rugat pe guvernatorul provinciei Scitia Mica, tot un capodocian si probabil ruda cu el, sa-i trimita moaste din sfinti. Rugamintea i-a fost indeplinita, trimitandu-i chiar moastele  Sfantului Sava.Sa ne rugam si noi  Sfantului Mucenic Sava, sa ceara prea milostivului Dumnezeu pace si multa indurare  pentru poporul roman dreptcredincios din tara din care el insusi a primit cununile muceniciei, in urma cu 16 veacuri.RUGACIUNE CATRE SFANTUL MUCENIC SAVASfinte Mucenice Sava, alesule al lui Hristos, care din tinerete ai urmat calea Bisericii, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, pacatosii, care cinstim cu multa evlavie ale tale nevointe si patimiri pentru dreapta credinta. Adu-ti aminte de toti binecredinciosii tarii noastre, ca si noi sa dobandim mila si har inaintea lui Dumnezeu. Fii rugatorul nostru fierbinte inaintea Dreptului Judecator, in ziua cea mare a dreptatii lui Dumnezeu, care va sa vina. Ajuta-ne, Sfinte Mucenice Sava, sa ne ingrijim de mantuirea sufletelor noastre, sa iubim cele ceresti si sa cugetam mereu la cele vesnice, pentru ca si noi sa ne invrednicim a mosteni Imparatia cea cereasca, impreuna cu toti sfintii. Amin!

AXIONUL SCHIMBARII LA FATA
Asculta mai multe audio Diverse

Facatorule de minuni, Sfinte Iosife, precum in vremea vietuirii tale pe pamant, prin rugaciunile tale ai izbavit pe pastoritii tai de tot felul de primejdii, asa si astazi, trimite mila ta celor ce locuiesc in tara aceasta, rugandu-te lui Dumnezeu sa daruiasca tuturor cele de trebuinta si pace lumii, pentru ca impreuna cu tine sa-i cantam Lui Aliluia”. (Din Acatistul Sfantului Ierarh, Condacul 12).

Acest ales ierarh a dobândit, încă din vremea petrecerii sale în lume, aureola sfinţeniei, luminând astfel în negura veacurilor filele de istorie a mitropoliei Banatului, cu nădejdea împlinirilor de astăzi. Biserica noastră l-a înscris cu evlavie în râdul sfinţilor săi, în hotărârea din 28 februarie 1950, apoi în aceea din şedinţa solemnă a Sfântului Sinod din 10 octombrie 1955, privind generalizarea cultului unor sfinţi cu moaşte la noi în ţară şi la canonizarea sfinţilor români. Nu putem uita nici gestul prin care Biserica Ortodoxă Sârbă, în virtutea iubirii care a  apropiat mereu Bisericile noastre surori, a împlinit pentru acest fericit părinte procedura proprie de trecere în rândul sfinţilor la 14-27 mai 1965.

Tomosul de canonizare dat de Patriarhia Română adevereşte că : „…făcându-se amănunţite şi temeinice cercetări asupra vieţii şi petrecerii Cuviosului Părinte Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de împotrivire că acest sfânt bărbat a  strălucit ca un vas ales al Domnului…precum şi că a lăsat în urma lui mireasma sfinţeniei pentru viaţa sa curată şi pentru minunile ce le-a săvârşit, chemând puterea Celui Preaînalt în ajutorul nostru, hotărâm dimpreună cu Duhul Sfânt ca de acum înainte Părintele nostru Iosif să se numere cu sfinţii…”.

Dintre atestările cele mai cunoscute privind păstorirea, iar mai apoi cultul de care s-a învrednicit, putem enumera câteva însemnări slavoneşti. Mai întâi este vorba despre epitaful de pe mormântul său, care spune : „Prea Sfântul Iosif cel Nou, fost mitropolit al Timişoarei”. Este grăitor apoi textul aflat pe un Minei slavon din 1529, găsit la mânăstirea Sângeorge, în prezent fiind la Episcopia Vârşeţului : „Această carte este a Mitropolitului Kir Iosif al Timişoarei la anul 1655…care de bunăvoie a părăsit eparhia retrăgâdu-se la mânăstirea Partoş…”. Atrage luarea aminte şi o însemnare făcută în 1749 pe o Evanghelie aflată la vicariatul ortodox sârb din Timişoara: „Această sfântă carte trebuincioasă pentru suflet…o depun azi, eu, păcătosul robul lui Dumnezeu numit Hagi Peici, la manastirea Partoş, unde este aşezat trupul sfântului vlădică Iosif…”. De asemenea, prezintă importanţă şi inscripţia „Sfântul Părintele nostru Iosif cel Nou”, însoţită de troparul ce-i cinsteşte viaţa, aflată pe o icoană din 1782, pictată de preotul Ştefan Bogoslovici, care a donat-o mânăstirii Partoş pentru a fi aşezată deasupra mormântului, unde se află şi astăzi. Mai putem menţiona şi un manuscris intitulat Prolog de vlădica Iosif al Ţării Valahe, cumpărat în 1652 de un călugăr a mânăstirii Studeniţa de la mânăstirea Vodiţa.

Datele aflate însă nu pot fi cu totul îndestulătoare, de aceea unii cercetători s-au oprit doar la atestarea sa, alţii au adus câteva mărturii corespunzătoare exigenţelor obiectivităţii, dar timpul însuşi scoate la lumină noi amănunte pe care cei îndreptăţiţi le vor discerne cu râvna cuvenită. Descoperiri arhivistice mai recente privind acte ce par a vorbi despre vieţuirea Sfântului întăresc convingerea în îmbogăţirea ştirilor referitoare la osteneala sa.

 Acest sfant ierarh s-a nascut in anul 1568 in orasul Raguza din Dalmatia dintr-o familie de creştini valahi, fiind numit la botez Iacob. Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la şcoală în oraşul Ohrida.

 . La varsta de 15 ani intra in viata monahala. Dupa 5 ani pleaca in Muntele Athos si este primit in obstea Manastirii Pantocrator, unde mai tarziu a fost hirotonit preot .

 Apoi a fost sihastru desavarsit in Athos si a ajuns facator de minuni.
Raposand mitropolitul Timisoarei, Sfantul Iosif a fost ales mitropolit al Banatului, desi avea 82 de ani. A pastorit aceasta eparhie timp de trei ani, facand multe minuni.
La 88 de ani isi da sufletul Domnului Hristos. Biserica ortodoxa l-a canoniozat la 7 octombrie 1956 si este praznuit la 15 septembrie.

Înaintea sfintelor sale moaşte, credincioşii au îngenuncheat mereu cu credinţa rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obşti. În invocarea numelui său, Biserica adaugă şi darul facerii de minuni. Viaţa întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârşite din dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Icoane din această viaţă, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat îşi păstrează cu aleasă preţuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său. Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credinţe, atunci când aceştia se aflau la strâmtorare. Era recunoscut şi prin jertfelnicia sa pentru obşte, prin binecuvântarea muncii şi roadelor câmpului şi prin grija de ferirea de orice pagubă şi primejdie a cetăţii păstorite. Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor şi mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulţi alergau, aşa cum iarăşi arată acatistul Sfântului, la ajutorul său, ca la un scut tare. De altfel, aceste nepreţuite însuşiri care exprimă cu adevărat sfinţenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moştenirea sa duhovnicească, după cum iarăşi pomeneşte rugăciunea înălţată : „Şi aşa virtuţilor tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credinţă, în dragostea de Dumnezeu şi către aproapele şi în toată fapta cea bună, ca să ajungem toţi la limanul cel mult dorit al mântuirii”.

Nu trebuie să trecem cu vederea nici lucrarea de învăţător al obştii încredinţate, căci Sfântul a strălucit şi printr-o aleasă cultură teologică, după cum reiese din diferitele sale cuvântări, păzite cu fidelitate în mintea şi inima celor din preajmă, care însă nu au avut trebuincioasa îndemânare să le transmită mai departe în scris. Se ştie,  de asemenea, că râvnitorul păstor avea o deosebită dragoste faţă de carte. Amintim aici cartea sa de la 1592, păstrată până astăzi, dar care poate fi numai una dintre cele pe care le-a avut. Tot de o importanţă aparte este şi cartea Prologul, care sugerează activitatea cărturărească desfăşurată pe făgaşul tradiţiilor bisericeşti.

 * In anul 1652, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, Sfantul Iosif- in varsta de 84 de ani- a pornit pe jos spre Partos, cale de 50 km pentru a praznui hramul manastirii din localitate. Afland ca vine mitropolitul, oamenii au adus mai multi ologi si schiopi in fata bisericii. Sosind Sfantul Iosif , a ingenunchiat si s-a rugat lui Dumnezeu, iar cand s-a sculat sa intre in biserica, impreuna cu el s-au ridicat si 11 oameni dintre cei ologi si schiopi si au inceput sa laude pe Domnul, care le daduse vindecare cu rugaciunile mitropolitului.

* La moartea Sfantului Iosif, clopotele bisericii manastirii au batut singure vreme de un ceas. Apoi dupa ce a fost asezat in mormant, mesterii nu au putut sa ridice lespedea ca sa o puna deasupra, pana ce unul din pietrarii care spusese o vorba urata in fata mitreopolitului Iosif nu si-a cerut iertare acestuia, dupa care lespedea s-a facut usoara.

* In 1658, la doi ani dupa moartea sa, a venit la mormant o fata surda si muta, adusa de tatal sau. Staretul de la Manastirea Partos, a impartasit-o cu Sfintele Taine si a indemnat-o sa stea peste noapte la mormant sa se roage. A doua zi de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, calugarii venind la slujba Utreniei, au gasit-o dormind pe lespedea mormantului. Peste noapte, ea se tamaduise …

(Arhim. Ioanichie Balan, Sfintele moaste din Romania

SI :  SINAXAR_ORTODOX